La începutul primului război mondial, familia Avakian (mama, trei fete și doi băieți), ca multe alte familii care au scăpat de pogromul din 1915, a părăsit țara de baștină și s-a refugiat în România, stabilindu-se pentru început în Dobrogea, la Balcic. Aici, văzându-i vrednicia și entuziasmul, Jean Alexandru Steriadi i-a propus lui Avakian să vină la București, oferindu-i adăpost la Muzeul Kalinderu, al cărui director era, și l-a angajat ca paznic al muzeului.

Hrandt Avakian a avut la bază studii libere de pictură executate pe lângă maeștrii ai artei plastice românești precum Jean Alexandru Steriadi și Alexandru Satmari.

Hrandt Avakian expus în multe expoziții de pictură din București (1928,1943, 1957, 1963, 1967 și 1975) și din Erevan (Armenia) (1960 și 1962)

De asemenea, a participat și la „Salonul de Desen și Gravură“ de la București, din 1930, precum și la „Salonul Oficial“ din 1934.

Tot în 1934, Hrandt Avakian și Ștefan Constantinescu deschid la București o expoziție cu picturi înfățișând Balcicul.

Lucrările sale se găsesc expuse în muzee din România, ca „Muzeul Zambaccian“ din București, „Muzeul Național de Artă“ din Cluj și „Muzeul de Artă“ din Constanța, dar și în colecții din străinătate (Franța, Bulgaria, Germania, Liban, Rusia și SUA).

După al doilea război mondial, Hrandt și sora sa Beatrice au început să colecționeze sistematic obiecte de artă, pe care le-au donat statului român în 1971. Începand cu 1974, această colecție a devenit accesibilă publicului, în clădirea din Str. Arhitect Ion Mincu nr. 19.

Colecția fraților Beatrice și Hrandt Avakian, alcătuită din obiecte de artă orientală, picturi pe mătase și figurine din fildeș provenite din Japonia, statuete din India, Tibet, țările arabe, piese de orfevrerie lucrate de meșteri din Sibiu, din Anglia sau Franța, dar și o serie de tablouri ale unor artiști ca Grigorescu, Pallady, Steriadi sau Petrașcu, a rămas în această locație până în 1978, când a fost transferată la Muzeul Colecțiilor de Artă.

Pleacă în Franța, la Paris, și se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, după care închiriază un atelier propriu în Montmartre(1912-1913). Revine în țară în 1913.

În 1895, se înscrie la Academia de Artă, în atelierul lui Uhde. În 1897, lucrează cu Hollosy la Baia Mare. Studiază și la Academia Julian cu Jean Paul Laurens. Expune la Paris. Întors în țară, expune la expoziția artiștilor în viață. Participă la constituirea Societății Tinerimea Artistică, în 1902, și , ca fondator al ei, se bucură de succese.

Compozițiile lui sunt lăudate. În 1902, organizează și prima expoziție personală. N.Grigorescu își exprimă admirația pentru pictura lui. Lucrează intens peisaje din Moldova, Brăila, Herța. Face și desene. Impresionismul picturii lui dobândește o notă particulară, lipsită de spontaneitate. Expunela Tinerimea Artistică, la Atena și München. Este premiat la Salonul Oficial. Se remarcă și ca portretist, fiind considerat egalul lui G.D.Mirea. Execută picturi murale: plafonul caselor Kalinderu și Cantacuzino. Pictează nuduri în spirit secesionist. Cu timpul, pictura sa devine idilică. În timpul războiului rămâne în București, sub ocupație germană, ceea ce face ca opinia publică să-i fie ulterior defavorabilă.

Organizează o academie liberă de pictat. O dată cu ofensiva contra Tinerimii Artistice, Verona, suferă multe critici. Ultima lui manifestare de prestigiu a fost în 1921, având o mare expoziție personală. Participă la Bienala de la Veneția. Continuă să fie numit în jurii, dar critica dură îl afectează și, în 1934, bolnav de reumatism, este amenințat cu paralizia. Multe dintre lucrările lui sunt distruse într-un incendiu, în 1937(peste 100 de lucrări).

A murit în 26 martie 1946, suferind și uitat, la București.

Prima expoziție personală o are la Iași, în sălile Teatrului Național, în 1900. Este numit profesor la Școala Normală(1901). Are expoziții personale, la Ateneu(1914 și 1915), sala Franklin(1918 și 1919), Arta(1921), Ileana(1925), Iași(1927 și 1930), Dalles (1935 și 1937).

În 1916 a fost numit profesor suplinitor la Școala de Belle Arte din Iași. Expune la Maison d’Art (1922-1923), pasajul Vilagrosse (1923), Salonul Moldovei (1942), București(1943).

Băncilă poate fi numit pictorul muncitorimii, datorită temelor desprinse din viața acestei categorii sociale. Pictura sa este temperamentală, tranșantă, puțin primitivă în senzații, expresionistă ca manieră plastică.

Octav Băncilă s-a  bucurat de o mare popularitate. A murit la 3 aprilie 1944, la București.

Inițial a fost inspirat de curentul expresionist, pictând cu linii groase și unghiuri ascuțite, cu un colorit în care predomină tonurile pământoase.

După ce și-a terminat studiile,  Iser a lucrat pentru presa socialistă  la Fada și Adevărul, unde a publicat un număr mare de caricaturi; Desenele satirice abordau problemele societății românești prin prisma conflictului dintre clase și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind totodată, rolul mișcării muncitorești.

În perioada de maturitate, pictura lui Iser cuprinde scene de viața pe teme dobrogene cu portrete de localnici tătari.

Adopta o coloristică mai luminoasă cu tentă exotică, compozițiile capată echilibru și monumentalitate. După al doilea război mondial a pictat din nou teme socialiste, în special portrete cu muncitori.

În 1955 a fost ales membru al Academiei Române,  și a decedat în 1958  la București.

(Nasc.1883,Turnu Măgurele-Dec.1968,București)

A fost un pictor, desenator, acuarelist și frescar român, recunoscut mai ales pentru lucrările sale cu temă religioasă. Gheorghe Chirovici este cofondator al Sindicatului Artiștilor Români, împreună cu Leon Biju, Elena Alexandrina Bednarik, Ignat Bednarik, Adam Bălțatu, Lucian Grigorescu, Paul Molda și Gheorghe Simotta.

Viața și studiile:

S-a născut la Craiova în anul 1883 și după o scurtă ucenicie pe lângă artiștii italieni care lucrau la pictura bisericii din Turnu Măgurele, a plecat la București pentru a se inscrie la Școala de Belle-Arte. Renunță însă după câțiva ani, preferând să își caute singur drumul artistic. Expune pentru prima dată în jurul anului 1913, dar abia după război își începe cu adevărat activitatea expozițională, cu o lungă serie de expoziții anuale personale și participări la Saloane, de-a lungul deceniului al treilea. Practicând un stil de descendență grigoresciană, abordând însă arii tematice neexplorate de maestru (spiritualitatea religioasă a țăranului român),

Chirovici cunoaște un mare succes la publicul vremii, destul de tradiționalist, între cumpărătorii săi fideli numărându-se și perechea suverană a României. Urmează o perioadă de introspecție artistică, favorizată de călătoriile în Europa (Iugoslavia, Italia, Franța) și soldată cu o reconfigurare a stilului ce capătă o nouă forță devenind mai analitic, mai sobru.

Opera:

Tablourile artistului, unul din reprezentanții importanți ai artei afișului în România, se întâlnesc mai ales în colecții particulare. George Chirovici, un subtil acuarelist, este cunoscut (și) ca pictorul troițelor, arta sa impresionând prin acuratețea desenului și tonurile temperate, un admirabil spectacol cromatic în care dominante sunt culorile nisipurilor, sirenelor arse, într-un desăvârșit acord muzical cu alburi catifelate și galbenuri pale; o pictură cu care te împrietenești și în care locuiești, căreia, odată ” citită “, descifrată pe îndelete, îi duci dorul.

Tematica amplă, legată de viața țăranului, natură, peisaje meditareneene sau de pitorescul urban, deschide tot atâtea ” ferestre ” de receptare a mesajului cuprins. Activitatea artistică a pictorului include și proiecte destinate amenajării de spații publice, scenografie de teatru și operă, machete de timbre, bancnote și medalii.

A studiat la Academia Regală din München, și apoi la Paris.

A condus muzeul lui Aman, apoi muzeul Kalinderu și a fost profesor la Școala de Arte Plastice din București.

Este inițiatorul și promotorul saloanelor de alb-negru în grafică.

În prima perioada de creație, Steriadi a fost preocupat de compoziția de mari dimensiuni,  înfățișând scene din viața oamenilor simpli.

Mai târziu a pictat cu o emoție uneori învăluită de o ușoară melancolie, peisaje urbane și acvatice, colțuri ale vechiului București, imagini din Dobrogea,  și din numeroasele sale călătorii.

Pictura lui Steriadi are o luminozitate delicat nuanțată care atestă asimilarea celor mai prețioase trăsături ale impresionismului.

Desenator talentat este autorul a numeroase portrete-schiță  care ating grafica românească, o culme a geniului prin precizia caracterizării, spiritul de observație, umorul inteligent.

Constantin Jiquidi a debutat la vârsta de 17 ani cu Tipuri din Iași, apoi a colaborat la revista umoristică ieșeană „Bobârnacul”, fiind recunoscut ca un mare talent.

Consacrarea definitivă s-a produs odată cu apariția, tot la Iași, a primului volum al albumului Caricaturi.

În 1889 s-a stabilit definitiv în București, unde a fost pentru o scurtă perioadă unul dintre cei mai apreciați desenatori ai capitalei, până la decesul său la numai 34 de ani, cauzat de ftizie.

A colaborat cu I.L.Caragiale, ca grafician, la „Moftul român”.
A fost probabil primul desenator care a publicat benzi desenate în România, în revista „Amicul Copiilor”, în 1893.

Producțiunile sale în albumuri sunt: Profiluri parlamentare (1886), Ziariștii după natură (1888), Tipuri din țară (1889), Facultatea de medicină (1895).
Jiquidi a mai făcut și câteva tablouri în ulei, acuarele, ilustrațiuni.